Cand se ridica cortina

Am jucat piesa asta de zeci de ori, in fata a sute, poate chiar mii de oameni. Am jucat obosit, bolnav, consternat, nedormit de zile…publicului nu ii pasa de starea ta. Au platit bilet – vor sa vada spectacolul. Vor sa te vada cum iti dai sufletul pe scena pentru a le inspira stari si emotii in pauza teatrala ce si-o permit de la viata lor cotidiana. Vor sa te vada cum urli, cum plangi, cum suferi.

Stau acum in spatele scenei, ca un student proaspat iesit din Conservator, plimbandu-ma de colo colo cu mainile transpirate si inima in ture. Ca nici o alta data, sunt agitat si cuprins de emotie.

M-am uitat inca o data la scanul 10 din randul I, dar e tot neocupat.
Nu stiu de ce imi fac atatea ganduri si scenarii in cap despre asta cand ar trebui sa fiu pregatit sa intru pe scena. Dar imi fac.

Mi-ai spus ca in sfarsit vei ajunge sa ma vezi. Mi-ai promis ca vei veni in spatele scenei inaintea spectacolului sa imi dai un sarut ca sa imi tina de noroc. Mi-ai spus ca nu vei rata sceneta pentru nimic in lume. Si totusi nu esti aici. Nu esti asezata pe locul 10 din randul I.

Am primit pentru acest rol laude de la marii critici a industriei, dramaturgi, scenaristi. Am primit consideratii si aplauze ce au intrat pe o ureche si au iesit pe cealalta. Nu contau pentru mine.
Doar parerea ta ma intereseaza.

E ultima prezentare, ultimul spectacol, ultima data cand voi juca rolul care ma consacrat. Ultima data cand tu ma poti vedea. Dar tu nu esti aici. Poate nici nu vi. Poate toate pregatirile mele au fost in zadar.

Iti e oare teama sa ma vezi asa? In postura asta? In rolul in care iti e asa de frica sa ma vezi in realitate?

“Maestre in doua minute ridicam cortina” imi spune un baiat.
“Nu inca”
“Dar ne incadram in program…”
“Nu o ridicam inca!”
“Am inteles. Mai asteptam atunci.”

A trebuit sa folosesc privirea pe care am folosit-o in rolul lui Mihai Viteazu. Privirea care accepta doar raspunsul dorit, opusul lui insemnand razboi.

S-au schimbat multe de cand am inceput sa joc rolul asta. Eu m-am schimbat mult. Eram intr-o etapa foarte diferita in acea vreme. Viata mea s-a schimbat insa enorm de atunci.
S-a schimbat pentru ca ai aparut tu si mi-ai scuturat din temelie realitatea. M-ai invatat sa vad cu ochii deschisi.

Asa ca ma intreb acum, cum pot sa joc rolul unui om in agonie, parasit de iubire si de tot binele din lume, intr-un loc care ar face si Infernul lui Dante sa para o plimbare prin gradina. Un om lasat sa traisca intr-un calvar unde doar tristete si ura mai exista pentru el. Intr-un calvar asa de profund incat alege sa isi puna capat zilelor.

Cum as putea juca asa un rol cand inima mea e plina de iubire si compasiune, de implinire sufleteasca si de oceanul vorbelor tale aromate in care plutesc de cand te-am cunoscut?

Raspunsul nu se lasa mult asteptat. Imi imaginez o viata intreaga traita intr-o ora si jumatate pe scena.
O viata in care nu te-as fi intalnit. O viata fara rost.

Ma duc in spatele cortinei si fac semn ca sunt pregatit. Se ridica cortina.

Nu pot sa nu zambesc cand iti vad chipul asezat pe locul 10 din randul I.

20150311-003740-2260323.jpg

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s